Dacii in poze

IO MĂ TRAG DIN DACI ... ȘI M-OI BĂGA-N ROMANI

Înainte, omu, era plin de Dumnezeu, de iubire față de aproapele lui și față de Natură, amu lʼo țîpat pă Dumnezo alduitu afară și sʼo umplut omu de el, adică el cu el, fără nici un Dumnezău, nu mai încape nimnică pʼîngă el. Tătă lumea vré să demonstreze la tătă lumea cît îs ei de buni și de grozavi, că ei și numa ei dețin adevăru șiʼs plini de iubire și lumină, cînd ei îs mai negri ca hornoptea. Da și Lucifer reflectă lumina, nuʼi problemă, pă fiecare față încă, da alfel! Ca să te vezi on mnez cine ești, trăbă să te uiți cam cît ești tu în comparație cu nețărmurirea veșniciei, trebuie să fii odată mnic și smerit, umil, pios și modest, să cazi cu îngîndurare și sa te scufunzi în tine, să lași înfumurarea și îngînfarea cu grozăviile tale, să te apleci puțin asupra ta. Ca să fii totul trebuie să nu fii nimic!

Io nʼam zîs niciodată cît îs io de grozav, chiar am zis că nu știu nimnic, ori că nici nu știu ce știu, o dacă ceea ce știu știu bine. Da tăt așe am pus, de cînd mă știu, la îndoială știința altora care se bătéu cu ea în tept. De unde știu ei că știu bine ceea ce știu, că dăruie lumină, nu întuneric, cînd tăt bat din gură? Nici de la mine nu le luați niciodată ca adevărate, ceea ce îndrulig pʼaici, pot fi tăt așe de bine hăpt pă dos.

Am mai zîs că lʼam întrebat pe profesoru de istorie ce limbă vorovéu aici înainte de a vini romanii, care de fapt nici nʼo ajuns pînă aici? Ceea ce lʼoʼnvățat alțî pă el era sfînt, nu avé rost pusă întrebări prostești! E clar?

Păi și uite că miʼam pus, că mʼam întrebat dacă io nu știu ce știu, el de unde mama sărăcii știe căʼi așe? Ce certitudine are? Nu există, în lumea asta, nici o certitudine! Adevărul istoric  nuʼi adevăr absolut, ca nici un adevăr al nici unui pămîtean, totul e relativ în spațiu-timp, în vremea care vremuiește. Fiecare individ are propriile observații, interpretări și înțălegeri, propria cunoștință și conștiință, pe care nʼo pré avem, ʺfiind copii ai științei, am rămas orfani ai conștiițeiʺ!

Mʼam apucat, întʼo vreme, să caut în dex de unde vin cuvintelor care să vorovesc aici, da nʼam apucat să mă uit numa la cuvintele cu literele ʺaʺ și ʺbʺ, și mniʼo fo bugăt. Tăte cuvintele provin din tăte lăturile, numa de aici nu. Mʼam lămurit și cu adevăru dexʼuli! Io iʼaș pune pă tăți care o contribuit la cercetarea asta, și pă aceia care iʼo avizat, să deie fain frumos banii cîți iʼo luat pă cercetare, înapoi, și penziile, careʼs în penzii, să nu leʼo deie nici pă aceia de handicapat, că numa nimuriji pot fi deʼo scris așé ceva. Neaparat o trăbuit ca poporu ăsta să nʼaivă mamă și tată bun, să se nască din ʺdoi bărbațiʺ homosexuali, nu!?

Și tăte cîte sʼo făcut o fo după politica asta, că limba română sʼo format din latină. Nʼar fi nici un bai nici ăsta, da io am întrebat ce limbă o vorovit înainte de a vini romanii, că aici o trăit oamini și înainte, și încă bugăt de bine?! Așé că mʼam apucat io sîngur, după bostanu mneu, să scociorăsc și treaba asta, după ce am fo bătut pă umăr că ioʼs agramat și înapoiat, că se folosește ʺîʺ din ʺaʺ nu ʺîʺ din ʺiʺ, și cum vorbesc eu vorovesc numa țăranii. No! Mie îmi pare rău, nu căʼs țăran, ci că tare puțîni țărani mai aflu pʼunde mărg. Ptiar aș vré să apară on domn iluminat să mă tragă și pă mine pă calea ceia dreaptă, căʼs tare rătăcit și închis în propriul univers, cum zîce Oșanca din diaspora, că oșenii sʼo împrăștiet băsama în tătă galaxia, nuʼs întiși amu.

Alfabetul latin o avut inițial 21 de litere, 17 consoane și patru vocale: a,b,c,d,e,f,g,h,i,k,l,m,n,o,p,q,r,s,t,v,x, după care ulterior au mai adăugat 5; j,u,w,y,z, patru consoane și o vocală.

Alfabetului român o fo musai să baje mai multe consóne și vocale că n-o putut încadra fonetica nicicum, adică graiu ala sacru rămas din muzica zeilor, cu intonațiile și incantațiile cerului din magia lerului, așé că are 31 de litere, 23 de consóne și opt vocale: a,ă,â,b,c,d,e,f,g,h,i,î,j,k,l,m,n,o,p,q,r,s,ș,t,ț,u,v.

Da io vă întreb pă voi, că pă mine mʼam întrebat bugăt, dacă limba latină o fo orijinală, di ceʼo mai trăbuit să adauje la ie litere? Cʼașe o trăbuit, ce iești așé de tuioș de capu ala, o de tolomac, nuʼnțăleji românește, vrei săʼți spui pă latină? Bun, astaʼi clar!?

Latina nu are vocalele ʺăʺ, ʺîʺ, și consónele ʺșʺ, ʺțʺ, nuʼs nicări, că nici nu le știu grăi. Cum o putut, de exemplu, Someșu să vie din Samus, dacăʼi Someș amu? Di ce nʼo rămas Samus, dacă așe o fo, că tăt acóleʼi de mnii de ai, de cînd lʼo făcut măʼsa? Numa că la început nici pă ʺuʺ nu lʼo avut, tăt deʼaicea lʼo luat! Adică lʼo furat ca multi cele! Astaʼi una la mînă, da di unde provin cuvintile care îs cu ʺă, î, ș, țʺ, dacă latina nu are semnile să le scrie nici amu, nu să le vorovască? Ori și pă alea careʼs cu ʺjʺ și cu ʺuʺ, că nici pă alea nu leʼo avut?

Aldămaş, bátăr, băncădit, bălaie, băsama, bîlîie, bîltoc, bodilăraş, bodringăi, bortă, botă, brăcinar, brâu, brişcă, bróză, brují, budigăi, bugăt, cantă, caţ, cîcădări, cănură, călbáș, căoáci, căpút, căptiţ, catană, cătrănit, căscălì, cîrtí, cîș, cîșlégi, căťingan, ceaplău, ceásălă, cenuşer, ceteră, ceteraş, feştilă, feşteală, țîrcotí, țîțînă ... nu mai scriu căʼs aprópe tăte așe, de numa sʼor rușina pé tare ...

Sunetul “ă” este folosit în Europa doar în limbile română şi albaneză, limbi care au în alfabet şi litera corespunzătoare. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera ʺşʺ a fost limba etruscă, în care “Ş” era scris “M”. În latină și greacă litera ʺșʺ și ʺăʺ au fost înlocuite cu ʺsʺ, respectiv ʺaʺ. Existența lui ʺăʺ în limba română nu poate fi explicată numai prin venirea lui din trecut, din limba dacă.

Acelaşi lucru poate fi spus în legătură cu foarte multe cuvinte româneşti compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”. Armăsar – admissarius , lingură – lingula, criş – chrysos, samuş – samos=înalt, Someşul cald şi cel rece izvorăsc din Muntele Mare din Munţii Apuseni, iar dacii le numeau Samuş, datorită muntelui înalt (“mare”) din care izvorau, și pă care lʼo urmărit pînă la vărsare. Și multe cîte tăte.

Romanii nu vorbeau latina pentru că armata romană era formată din mercenari care vorbeau fiecare în limba lor, latina se vorbea doar în Latium, o zonă foarte mică a Italiei!

Acest lucru se poate vedea ușor și la castru de la Porolissum, zonele de unde proveneau mercenarii: Legiunea a IV-a Flavia Felix, Legiunea a XIII-a Gemina, Legiunea a V-a Macedonica, Legiunea a III-a Galica, Legiunea a VII-a Gemina Felix, Cohorta I Ulpia Brittonum, Cohorta a III-a Delmatarum, Cohorta a V-a Lingonum, Cohorta I Augusta Ituaeorum, Cohorta a II-a Dacorum, Cohorta a VI-a Thracum, Cohorta I Hispanorum, Numerus Palmyrenorum.

ʺImmortales mortales si foret fas flere, / flerent diuae Camenae Naeuium poetam. / itaque, postquam est Orchi traditus thesauro, / obliti sunt Romani loquier lingua Latina.ʺ, zicea poetul roman Gnaeus Naevius, prin anul 201 îen, că romanii au uitat să vorbească limba latină. Și după 300 de ani o venit săʼi învețe pe daci, nu? Ce chestie, domnule!

Ba mai sînt date că romanii din familii mai înstărite luau profesori săʼși învețe odraslele greaca și latina. No! Da altă chestie, tăte cuvintele care au în dex etimologia din latină le găsim în alte limbi care nʼau legătură cu latina, de exemplu în engleză sau germană. Ba mai mult, limbile romanice se aseamănă mai mult între ele decît cu latina! Da noi plătim cercetători și popîndăi pîn tăte academiile, uniunile, și posibile și imposibile ca să facă, ce? Săʼși bată joc de noi, de moșii și strămoșii noștri, că a lor nu pot fi nicicum, că leʼar fi rușine la nari să fie atăta de nesîmțîț!

Bun! Legile foneticii sînt fórte exacte, nu poți umbla cu cióce. Fonetica celor 24 de consóne românești nu o poți nicicum încadra în fonetica latină, cu 14 consoane. Nici amu nu avem semnele ca să scriem hăpt așé cum să vorovește, cine nuʼi din zonă îi pă jantă. De exemplu io numa nu știu scrie ʺfieʺ, așé cum să zîce. Un amestec de ʺshʺ, dar nici așé nuʼi. O pă ʺtʺ, careʼi on fel de amestec de ʺtdʺ, o pă ʺgheʺ, de la Gheorghe, careʼi de fapt un fel de ʺdteʺ, da nu așé, și tăt așé și iarʼașé.

Da numa aceia careʼs dʼaci, cam știu ce vorovesc, că, limba, în primu rînd, e un mijloc de gîndire și apoi de vorbire, fiindcă prima data gîndești în ea șiʼapoi grăiești și transmiți inclusiv trăirea celuilalt. Ca săʼl înțăleji îi musai să rezonezi cu el, să trăiești o dată cu el intonația și incantația, dacă nu mai bineʼți vezi de treabă și de drum bun. Hîrtia nu suportă dorul strămoșesc, nu ști ceʼi ala!

ʺSă teʼajungă dor cumplit, / Să lași lingura pă blid, / Să ieși afară plîngînd și părul din cap smulgînd! / Să te bată, dorul, bată / Nouă boale dintʼo dată, / Nouă boale șiʼo lingóre, / Șiʼo babă cʼo sucitóre, / Cînd îi crede că te scoli, / Să vie popa să mori!ʺ

Da merem mai departe … Tăte studiile formării limbii române sʼo făcut plecînd de la ideea că provine din latină, că așe trăbuie să fie. Rolul Școlii Ardelene o fo de la început acela de a aduna mărturii și probe istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia.

Școala Ardeleană, prin reprezentanții săi iluminați, o început opera de latinizare a tot ce era nefalsificat și mai aprópe de obîrșiile strămoșești.

Ei nu sʼo mai pironit să cóte dovezi ale originii acestui popor, ci o trecut direct la modificarea și falsificarea trecutului, pînă la obîrșii, după indicațiile tătucilor occidentali. Modifică scrierea veche, chirilică, cu grafia latină, modifică ortografia limbii române, modifică accentele întrebuinţate pînă la acea dată pe literele ʺeʺ şi ʺoʺ, fapt ce îndepărtează pronunţia de milenii a poporului nostru, în raport cu sunetele primordiale ale limbii sacre... tórna, tórna fratre şi nu toarnă, toarnă frate ... fiindcă deʼa ʺdeʼa tómnʼașeʺ să zîce și amu, fără ʺoaʺ și ʺeaʺ.

Dacă ne uităm la conjugarea verbelor, unde trecutul e prezent și invers, ʺduʼte și aprinde lómpaʺ, ʺAna aprindé lómpa asară, cînd am ajuns la ieʺ, cu accentul respectiv, nʼai instrumentul care să transforme sunetul în materie hăpt așé cum să zîcé, o să zîce. Acest lucru duce la altu, dacii nʼau pus valoare pe materie și pă proprietate materială a lucrurilor, pîntu că ei o fo dʼaci, o fo acasă la ei, tătă știința lor fiind păstrată sub o formă care multora scapă, ca să ai acces la ea trebuie să te cunoști pe tine.

Pe tine nu te poți cunóște dacă nuʼți cunoști tulpina și rădăcina, dacă nuʼți cunoști trecutul, iar cînd ajungi acolo cu observarea și cercetarea ajungi și la știința dacilor, o știință a spiritului curat, a lacrimii pure a izvoarelor munților, a cinstei, demnității și simplității Naturii. La știința dacilor ajung doar cei dʼaci, adică dacii, că lor leʼo lăsatʼo moștenire. Păt strîga tăți căʼs daci, hai să facem, hai să ne unim, căʼs dra.ci, nu daci, că dacii nu strîgă nimnică, că nʼau di ce.

Cum crezi că poate săʼți spună ție un dac, dacă tu zici că ești mai deștept decît părinții tăi, dacă zici că strămoșii tăi au fost inculți, nespălați și necivilizați, că au fost păgîni hapsîni care nu merită doi bani, ce săʼți spună atunci? Încă nu sʼo inventat deșteptu ala care săʼi demonstreze unui prost căʼi prost, așe că fiecare cu drumu lui, unii cuʼa banului, alții cuʼa dorului .. Ajuteʼi Mnezo și pă unii și pă alțî!

Mai departe .. di ce scriu io cu ʺîʺ din ʺaʺ, ca sʼo lămuresc și pă asta amu, cine vré să citească bine, cine nu tăt bine, da tăt bineʼar fi săʼși vadă de bulendrele lui, să nu mă slobod mai tareʼn el, caʼntʼo țîdulă de on leu, cʼam văzut pă unu și altu că vin săʼmi deie lecții de gramatică. Țăranu tăt țăran îi, vai de capu lui .. liʼaș indica ciocu mic și joc de glezne, dacă nu știu cîte prune au în straiță ..

În primul rînd, aceia care o introdus scrierea cu ʺîʺ din ʺaʺ, amu după revoluțiune, o fo handicapațî rău de tăt. Și scrie care cum a vré, că io tăt noʼi scrie numa cum oi vré. Și vă spui și di ce.

Ortografia limbii române literare îi musai să se bazeze pă fonetică, că fonetica îi logica unei limbi, gîndirea scoborîtă în viu grai, ceea ce însamnă o sîngură literă pentru același sunet. Nuʼi lojic să scrii îmbîrligat ʺîmbârligatʺ! Sau e vreunu dintre voi careʼmi poate spune ca așa e logic? Da săʼmi spuie și di ceʼi lojic așé, nu numa că așé zîce el? E, îi lojic că așe vor unii să fie, da io le spui la aceia căʼs nimuriji! Clar pînʼaci?

Pîntu cei dʼaci cred căʼi clar! Căutînd să văd cine au fost berbecii care au hotărît aceste modificări, am aflat că reforma a fost impusă politic de trepăduși politici, prin repingerea arogantă a punctului de vedere al lingviștilor români. Dintre reformiștii de atunci sînt și pîntre reformiștii de amu ai pensiilor speciale, că merită săracii după cît efort or făcut. Ar merita și premii speciale pă deʼasupra!

"Criteriul alfabetului este dar ăsta: litere numai pentru atîtea sonuri cîte sînt neapărat trebuincioase spre osebirea înţelesului cuvintelor... Litera nu are altă treabă decît să mă conducă pe cît se poate de iute afară de sine spre auz şi înţeles.", scria M. Eminescu undeva. Trebuie mai clar deʼatît, oare?

Altă treabă, verbul ʺsuntʺ sau ʺsîntʺ, cum e corect? Cum se grăiește pʼaici de cînd îi lumea lume? A, că verbul ʺsîntʺ nu există niciunde, sub nici o formă și sub nici o normă? Dar cine a făcut formele și normele, nu trebuia să le facă după legile conținutului nu aparențelor?

ʺLa început a fost cuvîntulʺ, care te îndeamnă la tăcere, la coborîre spre tine .. cu+vînt .. uuu purtat de vînt .. un gînd răzleț din ceva sfînt, de undeʼam fost și încă sînt … cobor în șoaptă pă pămînt să văd ce sînt .. cuvînt .. sau vînt .. sau numai gînd … și vînt .. și gînd .. dar și pămînt .. sînt primul lumii legămînt dintrʼun cuvînt .. șiʼs hăpt așé cum sînt .. șiʼam fo de cînd mă simt …

Cuvîntul trebuie să se lămurească batăr el pă el, dacă nu póte lămuri pă alțî. Pʼaici să zîce și ʺîsʺ ʺmiʼsʺ, ʺșiʼsʺ, în loc de ʺsîntʺ, nu să zîce nicicum ʺusʺ, sau ʺmʼusʺ, nʼam auzît pă nime zîcînd așé, șiʼs și io bugăt de veti pʼaici. După voi are lojică treaba asta și trabă scris ʺsuntʺ în loc de ʺsîntʺ? Scrieți voi cum vreți că și io oi scrie cum oi vré, și gata, încheiem socoata … dacă nu ne putem înțăleje ominește pă românește …

Nu mʼam gînit că mʼoi lunji hăpt întʼatăta, aș mai avé multe de întors, o destors, daʼi bine bugăt odată, vă mai spui numa să sămălițî că orice adevăr stă cu minciuna lîngă el, orice față are și un dos, nʼar fi nici lumina dacă nʼar fi întunericu, să luați deʼaici numa ce gîniți, o ce socotițî, că șiʼașe sigur vă mințîțî, cum și io, sincer, vă mințăsc cum adevăru îl iubesc ..

Salutări de noul an, de la bădica .. Bordan! 

Graiul bătrîn

Aborî, ai, aitúri, aldămaş, alduí, amúcine, amúni, armareu, astupuş …

badoc, bai, bátăr, băncădit, bălaie, băsama, bîlîie, bîltoc, bil, bindéu, beciznic, beteag, bérlej, blid, bódi, bodilăraş, bodringăi, bold, bolund, borîndău, bortă, botă, brăcinar, brîu, brişcă, bróză, brují, budigăi, bugăt, buiac, buietic, bulendre, bumb, bute …

cancéu, cantă, caţ, căcădări, cănură, călbáș, căoáci, căpút, căptiţ, catană, cătrănit, căscălì, cîcîdări, cîrtí, cîș, cîșlégi, căťingan, ceá, ceaplău, ceásălă, cenuşer, ceteră, ceteraş, chéfe, cigamniga, cioáreci, ciolofan, ciónt, ciorozlă, cípcă, ciubăr, ciúcuri, ciúf, ciuflincá, ciufulí, ciúhă, ciuntí, ciucure, ciúpă, ciúr, ciurdă, ciuribúri, ciurigauă, clinţ, clop, clisă, closet, cocîmbătura, cocîrlắu, cocioárvă, cocomîrlă, cocostîrc, codorişcă, cordalắu, corlat, colác, colb, coldúș, colibă, combinet, cónci, copcie, coptături, corástă, corindă, conioarbă, conoptiștiriță, cordénci, corhaz, coșárcă, cosaş, coștéi, cotătoáre, coşconar, coscă, crîșca, crîşmă, crestúl, cuculbắu, cucurbátă, cucurúz, cufăr, cufureálă, cújbă, curéchi, curuí, custúră, cuşmă, cuștulí, cuťe …

dáina, dalb, darác, dănțăúș, dăngălắu, dărabă, dărălău, dăulí, dîmb, dîrlái, dîrloágă, ďeadorea, dejdiná, dejdioca, dehămát, demăgan, demnicát, deóchi, derdelúș, derége, descîntec, desfăcá, despletí, deț, detilindi, diác, dícă, digán, dipleie, diplauă, diúg, dobáș, dohán, dor, dósnic, dosoi,drîmbă, dric, dricár, dripălí, dríșcă, droángă, drujíncă, drojder, durălit, dubuzli, durgălit, durgălắu, duruí …

făcătúră, făgădí, făgădáș, focălău, fogodău, foştomog, fărínă, fîrcitură, fîrfăít, félcer, felelí, fercheş, feștí, feştilă, feşteală, fidéu, finje, fircălí, firhong, fiteu, flit, flitincắu, flocăí, foită, fotoghin, fotroş, fránț, frecălău, frecătoare, frunzulí, fugău, fuicaş, fuicăcit, furcoi, furișór, fuștél …

gaci, gaică, galiţă, găbănáș, gălbeáză, gătá, găteje, gîlmă, gîrdí, gheizăș, golónd, gomboţi, goz, gozăriţă, grái, grăsun, griţari, groştior, grúi, grumáz, gúbă, gúșă, guzunoi …

hábă, hádă, haitắu, halúbă, hand, harapauă, hárcă, hat, hátra, háznă, hăizáș, hălădí, hămnisítv, hăpt, hățí, hîd, hîitúră, hîră, hîrîí, hîrb, hîrcă, hîrcotí, hîrleţ, hîros, hîșîí, hîț, hîțîí, hécelă, heci, hédi, hiretic, heredíe, hía, híbă, hlizí, ho, hoáspă, hoancă,hodină, hóis, hólbură, holteí, horăí, horincie, horcotí, horholínă, hrișcáș, hulpav, hurdău …

iertăciune, ierúgă, iéstimp, ilesteu, indre, iói, ioság, ipen …

îmbălțuí, îmblătí, îmbucá, îmbumbá, îmburdá, încîrligát, înciotricat, încopciet, îndiá, îndrugá, înferecát, înfelcărat, îngăimăcí, îngîná, îngreunát, îngurgat, înhăí, înspicá, înstrăinát, înstruțá, înturná, învăluít, învărgát …

jendar, jugăni, junincă, jașcắu, jib, jidov, jeb, jeg, jerebdie, jilắu, jimblă, jingaş, jolj, jumáră, jumătắți, jup …

la, lácrimă, lái, laibăr, láiță, larmă, lompă, lîngalău, lármă, laşcalău, laşte, lădói, lărmălí, lătunoi, lătúri, lăút, leat, leásă, legădí, legăleu, lipidéu, ler, léspede, leșíe, leț, leúcă, linguroi, liptíe, lóitră, ludău, luher, lut, luţărnă …

maglaváis, mai, májă, mamón, mánă, mandúle, mas, mașteră, marhă, mădărí, mădărit, măgan, mătrici, mînînţăl, mîndru, mîndră, mînzátă, mîrlí, mîț, mîțîí, méjdă, melegár, méliță, merínde, mirizuş, mesalắu, mezdreá, mieríu, mniriştine, mniruí, mintenaş, mnerlă, mnere, mneriu, mninone, mnioară, moáre, moáșă, mociorlắu, mocoșí, módru, mojar, mojdău, mol, mondorog, motroaşcă, muroi, moşini, mujală, mujdéi, mulțám, mulțămnitúră, muruí, músai, mut …

nádă, nap, nat, nădușí, năfrámă, nănáș, neá, neám, neálcoș, negurá, nemuşag, ni, nimuríg, níntă, no, nopsám, noróc, numnít, nulaş, nutreţ …

o, oácheș, obádă, obdeálă, oblón, óblu, oborî, obrăzár, odor, ogoí, ogrăza, oiágă, oleácă, oltoán, oloi, omắt, osteneálă, ostuí, otávă, otălắu, otíc, oticắu …

paléocă, pánă, pancovă, papír, parastás, păcurár, pălíncă, pănta, părăsît, păretar, păsălí, păsúlă, pîntecárie, pîrgă, pîrgălaş, pîntice, pecerlí, pécie, pepínè, péstriț, pétre, petrecánie, petrinjel, píhă, picioici, pipiríg, pironí, ptiscuí, pistrúie, ptișcár, ptítă, pițiánă, plácă, ploiér, poale, poame, poc, pocí, pogán, poiátă, pománă, pomníță, pondiolă, poprícă, poptiroș, porodici, poruncí, póteri, poşircă, postátă, potbál, potică, poticăraş, potricálă, potroácă, pozdárie, prápur, prăbălí, prăznuí, presosât, préscură, prici, pripón, privată, privéghi, probozî, prohodí, prunc, prund, ptiroşte, púhab, pup, pupăzí, pupuiá, púrurea, picioici, pingeli, ptită, pui, púpti …

rapandúlă, rașpắu, ratătă, răgălíe, rătìtă, răzălăi, răzălău, răhní, răfongauă, rămășág, răntáș, roura, răpciúgă, rărúnte, răscól, răstéu, răsún, rășchitór, răștirá, rắtișă, rătunzát, răzbún, răzór, rîcă, rînd, rînduí, rîni, rîntáș, rînză, rît, resteníre, rígli, rodiá, romaníță, rostá, roťie, roştei, rúdă, rug, ruje …

săláș, sămălí, scáldă, sclépț, scoábă, scociorî, scăfîrlíe, scorbanci, scovárdă, scoptit, scrijé, sfadă, sféter, silvoiţă, slobod, socală, socăcíță, sopon, sorgoş, spîrticat, stároste, stául, stelajă, straiţă, strîntă, strepezí, stroşit, stroşală, strujác, struţ, sucitór, suduí, sufertaş, sureti …

șăinălí, șeréglă, șifón, șitắu, șógor, şohan, şpor, ştergură, ştrímfli, șold, șontoróg, șoprón, ștérgură, șurluí, șúștăr, şitắu …

tálpă, táșcă, tăgăduí, tăietór, tămăduí, tăpşie, tătăíșă, tînjá, tîrboánță, tărnáț, techergheu, tecsuri, téglă, teleléu, ťemător, temelíe, tescăli, timitéu, teptine, tépşe, ticăzí, ticlăzi, ticlăzắu, tihneálă, tihní, tileágă, tínă, tíndă, tindeícă, tíngă, tinzui, tiotít, tistuláș, tiurcoi, tocánă, tocitoare, tocmí, tocormán, tolcér, tómna, tocmi, topală, topancă, toroptit, tórt, trăgăná, tréncheș, troácă, trúdă, tureac, túioș, tupí, turdulucá, turiác, túriță, túrtă …

țárină, țăl, țărnós, ţăndură, țîdúlă, țîflóc, țînțaș, țîpá, țîpătúră, țîpotí, țîrái, țîră, țîrcotí, țîțînă, terheti, țiclă, țifrășág, țingălîu, ţipa, ţistaş, țol, țucá, țurgălău, țuruc …

ujínă, ulcè, ulicioară, undeţ, unsoare, urdori, ursít, urzói, uștí, uţuţ …

vad, voiogă, valắu, vărzar, vătămat, vătrai, vîrtélniță, vîlce, verzătură, videre, viganău, vindiglău, voroví, voşpor, vráiște, vraniţă, vujit …

zádie, zámă, zăbálă, zăbădí, zădărí, zăhăíală, zămuţă, zăpode, zăr, zău, zînă, zbîrcitúră, zdici, zdrăvălău, zgárdă, zgîrci, zgrăbunţă, zgrăbălit, zolí, zălămîzdră, zorzoane, zuruí …

Atît, deocamdată ... 

Limba dacă

Coltul Adevarului - Istoria Secreta

„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” Renastem din resturi aruncate in istorie...

duminică, 8 ianuarie 2012

Limba dacă

"Inelul de Aur" de la Ezerovo, Bulgaria
Sunetul “ă” este folosit în Europa doar în limbile română şi albaneză, limbi care au în alfabet şi litera corespunzătoare. Sunetele “ă” şi “ş” au rămas din limba dacă, respectiv iliră, limbi care au multe caracteristici comune. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera ş a fost limba etruscă, în care “Ş” era scris “M” (vezi şut – şutina).

Etrusca însă, nu avea sunetele “b”, “d” şi “g”.
Datorită alfabetului grec şi cel latin, sunetul “ş” nu putea fi reprodus în scris, aşa încât au fost preluate cuvinte din limbile dacă şi iliră, în care “ş” a fost înlocuit cu “s”. Similar, “ă” din limba dacă a fost înlocuit cu “a” sau “o”, iar î a fost înlocuit cu i, în limbile greacă şi latină.

Existenţa lui “ă” în limba română nu poate fi explicată decât prin existenţa acestui sunet în limba dacă. Aceasta pune într-o nouă lumină originea “latină” a cuvintelor româneşti care conţin sunetul “ă”. Putem vorbi, în aceste situaţii doar de o origine comună a acestor cuvinte, anterioară cuceririi daciei de către romani şi chiar anterioară apariţiei romanilor. Acelaşi lucru poate fi spus în legătură cu foarte multe cuvinte româneşti compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”.
Marea majoritate a cuvintelor româneşti care încep cu litera î, sunt cuvinte compuse, având prefixele “îm” (aprox. 400 cuvinte) sau “în” (aprox. 1700 cuvinte). Numai câteva au corespondente in limba latină, care încep cu “im” sau “in” şi numai câteva provin prin compunerea cu cuvinte de origine franceză. În exemplele de mai jos sunt prezentate şi două cuvinte compuse fără prefixele menţionate, care au fost preluate în limba latină, fără a mai prezenta forma compusă:

armăsar – admissarius , lingură – lingula.

În plus, ele indică şi originea dacă a cuvintelor componente: armă, sar, ling, gură. Aceeaşi remarcă poate fi făcută şi pentru majoritatea cuvintelor compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”. În plus, la aceste cuvinte se pot identifica noi sensuri.

În limba dacă, ”ş” apare adesea la sfârşitul cuvântului, la fel cum apare “os” în limba greacă. Mai jos sunt date două exemple de cuvinte dace, la care “ş” a fost grecizat în “os”: samuş – samos, criş – chrysos. Au fost identificate şi două cuvinte conţinând litera ş care au corespondent în limba etruscă: Mariş şi şut.

Prescurtări: D – dac, E – etrusc, G – grec, L – latin, DEX – dicţionarul explicativ al limbii române.

1. altoi (D) = care înalţă, înnobilează. Cuvântul a rămas in limba română cu sensul îngust de vlăstar pentru înnobilarea (înălţarea în sens figurat) unei plante. Sensul iniţial poate fi intuit în sensul figurat al verbului a altoi: a bate cu scopul de a înnobila, înălţa pe un copil, de unde şi zicala: “unde dă tata, creşte”.

2. alt (D) = altum (L) = înalt. În limba română, cuvântul alt şi cele compuse cu el ca prefix, au căpătat sensul de diferit. Totuşi, expresia “asta (aşa) e altceva” are de obicei sensul de “asta (aşa) nu mai este greşit”, altceva însemnând ceva diferit, dar în sens pozitiv (înălţător). Sensul original al cuvântului alt a fost păstrat în cuvintele altoi şi înalt = în+alt ca în expresia “înaltul cerului” = în+altul cerului adică în înălţimea cerului.

3. armăsar (D) = admissarius (L) = armăsar. Armăsar este compus din cuvintele dace “armă” şi “sar”, desemnând calul (vezi samsar) care transportă un om înarmat. Corespondentul latin nu mai păstrează forma compusă, aceasta indicând că a fost preluat şi latinizat cu sufixul “us”. La fel a fost preluat în latină şi cuvântul armă ca “arma”. Zeul Marte a fost preluat de romani de la daci, la care era numit Ares

4. arestai (D) = arrest (german) = arresto (italian) = pus sub arest, a aresta. A “aresta” este compus din cuvintele dace Ares şi “sta”, adică a sta sub puterea lui Ares, zeul războiului. Cuvântul “sta” apare cu forma “stai” în cuvintele dace schistai (pustnici) şi polistai (călugări) desemnând pe oamenii sfinţi care stau separat, respectiv în comunitate.

5. bărbat (D) = barbatos/varvatos (G) = barbatus (L) = bărbat. Bărbat este rădăcină atât pentru corespondentul grec, cât şi pentru cel latin. În insula Corfu există o localitate numită Barbatos. Limba greacă este anterioară celei latine, deci bărbat nu este de origine latină. Nu poate fi nici de origine greacă, deoarece barbatos/varvatos este un cuvânt prehelenic, rar folosit în greaca veche. Bărbat este şi numele fratelui lui Litovoi, un alt nume dac.

6. boer (D) = boer (danez) = stăpân, boier. Cuvintul dac boer se regăseşte în numele Boerebistes (Burebista). Acest cuvânt compus înseamnă stăpânul Ebistes. Cuvântul danez boer înseamnă fermier, stăpân al pământului. Păstrarea acestui cuvânt confirmă influenţa dacă asupra danilor stabiliti in Danemarca, numită Dachia în evul mediu.

7. cel (D) = cel (E) = zeitate chtonică. La daci, “cel” avea o conotaţie sacră, ca în: “cel de pe comori” sau “cel mai cel”. “Acel” avea sensul de “al lui Cel”, deci este posibil ca Cel să fi fost la daci, zeiţa mamă, ca şi la etrusci. “Celu” era la etrusci un titlu de preot, probabil corespondentul cuvântului dac “acel”. Pe o plăcuţă etruscă din sec V î.C., găsită la Populonia, este reprezentat zeul războiului, Laran, luptându-se împotriva lui Celsclan (“clan” = fiu), giganticul fiu al zeiţei Cel, a pământului. “Celius Tuscorum lingua September mensis dicitur” se traduce din latină: “celius (celi) în limba etruscă înseamnă luna septembrie” (vezi Testimonia Linguae Etruscae, 801, 824). Deci luna recoltei, era numită după zeiţa chtonică, Cel.

8. celar (D) = cela (E) = încăpere subterană, pivniţă, celar. Ambele cuvintele derivă din rădăcina “cel”. (vezi “cel”). Cuvântului românesc celar îi corespunde “chilear” (pivniţă) în dialectul aromân. Ulterior, cuvântul etrusc “cela” a căpătat sensul de încăpere, cameră, îndepărtându-se de legătura cu rădăcina “cel”, zeiţa subpământeană. El a fost preluat în limba latină ca “cella”.

9. criş (D) = chrysos (G) = aur. Din apele Crişurilor (= auritelor), care izvorăsc din munţii apuseni, era extras aurul, prin spălarea nisipului in băi. Cuvântul dac este rădăcină a cuvântului grecesc corespunzător, format prin adăugarea sufixului „os”, deci cuvântul grecesc derivă din cel dac.

10. crişan = aurar. Acest cuvânt, păstrat ca nume până azi, dovedeşte continuitatea prezenţei dace pe aceste meleaguri.

11. gelu (D) = gela (G) = rege. Cuvântul dac gelu, cu semnificaţia de rege, apare în numele Gelula – locţiitorul lui Decebal, iar mai târziu ca nume al voievodului Gelu, pomenit de unguri ca Gyla. Gheorghe Muşu menţionează cuvântul “suangela”, utilizat de Stephanus Byzantius cu sensul de mormântul (groapa) regelui.

12. haita (D) = Aita (E) = simbolul lumii morţilor (vezi lup).

13. jurământ (D) = juramentum (L) = jurământ. Jurământ vine de la rădăcina dacă “jur”, însemnând spaţiul în mijlocul căruia se află cineva sau ceva (cf. DEX). Jurământul se făcea numai în prezenţa martorilor din “juriu”. În latină nu există cuvânt analog rădăcinii jur, nici corespondent pentru juriu. Cuvântul latin “juramentum” este deci împrumutat din limba dacă.

14. lăpuş (D) = lapus (L) = iepure. Lăpuş apare în multe toponime, precum şi în Lăpuşneanu, dar sensul său a dispărut în limba română.

15. ler (D) = ler (E) = Dumnezeu.

16. leu/lev? (D) = lev (E) = leu. Existenţa, atât în limba etruscă, cât şi în limba rusă, a cuvântului “lev”, cu acelaşi sens, sugerează originea dacică a cuvântului. În DEX, cuvântul leu este trecut cu etimologie necunoscută!

17. lingură (D) = lingula (L) = lingură. Lingură este compus din cuvintele dace “ling” şi “gură”, desemnând un obiect care se linge în gură. Cuvântul latin, nu mai păstrează o formă compusă şi este în mod evident preluat din limba dacă.

18. livadă (D) = livadă. În DEX este considerat de origine slavă, de la bulgarul “livada” sau ucrainianul “levada”. Acest cuvânt nu are o formă similară în limba greacă, dar în insula Corfu există localitatea Livadia, care dovedeşte că acest cuvânt a existat în perioada prehelenică. Deci slavii au preluat acest cuvânt de la daci, transformând ă-ul, pe care nu îl au în alfabet, în a.

19. lup/lupu (D) – lup/lupu (E) Probabil că lupul reprezenta la daci pe zeul morţii, echivalentul lui Hades. În etruscă, “lup” înseamnă a muri, iar “lupu” înseamnă mort. Putem presupune ca dacă “lupu” era mortul, atunci “haita” era lumea morţilor. O să râdeţi, poate, dar chiar aşa era! Aita era, la etrusci, zeul care personifica lumea morţilor. Era reprezentat cu cap de lup, ca şi corespondentul său grec, Hades. Picturile funerare etrusce îl înfăţişează pe zeul morţii purtând capul şi blana unui lup. Pe de altă parte steagul de luptă al dacilor arăta similar şi foarte probabil, îl reprezenta tot pe zeul morţii. Semnificaţia acestui zeu dac era probabil identică cu cea a zeului egiptean Upuaut/Wepwawet – Ophois(G), zeul cu cap de şacal. Acesta era numit “deschizător al drumurilor”. Upuaut avea un dublu rol, fiind un zeu al războiului şi al cultului funerar, deschizând drumul atât pentru armatele faraonului cât şi pentru spiritele morţilor.

20. Mariş (D) = Mariş (E) = zeul fecundităţii şi fertilităţii. Mariş, numele dac al râului Mureş era şi numele zeului etrusc al fecundităţii, reprezentat fie ca un bărbat bărbos, fie ca un tânăr sau chiar ca un grup de nou-născuţi îngrijiţi de Minerva. Zona cu terenul cel mai fertil, propice agriculturii, aflată în imediata apropiere a Sarmisegetuzei şi a Devei, principalele centre ale puterii dace, este valea Mureşului.

21. miel (D) = miel. Acest cuvânt nu are o formă asemănătoare în niciuna din celelalte limbi vorbite vreodată în Europa. Forma latină “agnellus”, dată în DEX nu poate fi nicidecum la originea cuvântului. Să nu uităm că dacii erau în primul rând păstori şi nu au învăţat această meserie de la romani.

22. mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a mierli, cu înţelesul de a muri.

23. mut (D) = mut (E) = care nu poate vorbi, mut. În etruscă au fost identificate cuvintele “mutna” şi “mutana”, cu sensul de sarcofag. Mut-na este de fapt un cuvânt compus ca şi pacha-na, care a fost tradus ca “ţinând sau aparţinând lui Pacha”. După aceiaşi logică, “mutna” se traduce ca “ţinând sau aparţinând lui mut”. Cuvântul etrusc pentru mort este “lupu” (vezi lup). Deci “mutna” nu înseamnă a mortului, ci a celui care nu vorbeşte (mutului).

24. oier (D) + pată (D) = oeoropata (G) = omorâtor de oameni. Oeoropata este numele dat de greci amazoanelor, care omorau păstorii şi le luau turmele. Cuvântul grecesc este compus din două cuvinte dace: oier/oeor şi pată care înseamnă a omor. Vechea expresie “fără de pată”, însemna “care nu a comis omor”.

25. Păca? (D) = Pacha (E) = echivalentul zeului grec Dionysos sau al romanului Bachus. Sunt multe cuvinte de origine dacă care încep cu păcă/păca, care conduc spre ideea că ar fi putut exista la daci un zeu similar etruscului Pacha: (a) păcăli, păcăleală, pocal, păcat, păcătui, împăcat, păcătoasă şi păhar. Păcală, din basmele româneşti , este un personaj similar satirilor de la greci, fiind posibil ca numele lui să provină de la numele unui zeu dac numit Păca. Grecii antici îl sărbătoreau pe Dionysos de anul nou. Acesta începea pe atunci, ca şi la romani, la 1 aprilie, zi rămasă peste tot în lume ca ziua păcălelilor. În această zi, Dionysus era reprezentat de un copil pus într-un coş, reprezentând renaşterea anuală a zeului, ca zeu al fertilităţii. Conotaţia negativă a cuvântului păcat a fost datorată apariţiei creştinismului, care a încercat să elimine cultul lui Dionysos. Cuvântul compus “împăcat”, precum şi derivatele sale indică sensul iniţial pozitiv al cuvântului păcat şi rolul jucat de zeul Pacha.

26. păcătoasă (D) = pachanthur (E) = echivalenta menadei (G) şi a bachantei (L) = femeie care participa la celebrarea lui Păca.

27. papar (D) = paparoina (G) = papaver (L) = mac. Macul era folosit in ritualul de aducere a ploii, numit de daci paparude. Cuvântul dac este practic rădăcina corespondentelor grecesc şi latin.

28. răspunde (D) = respondere (L) Cuvântul dac este compus din răs (mult) +spun +de (despre) şi înseamnă a spune multe detalii despre un anumit lucru. Cuvântul latin nu este compus, deci a fost preluat din altă limbă.

29. sac (D) = sac (E) = sac.

30. samuş (D) = samos (G) = înalt. Someşul cald şi cel rece izvorăsc din Muntele Mare din munţii apuseni. Dacii le numeau Samuş, datorită muntelui înalt (“mare”) din care izvorau.

31. sameş (D) = samos (G) = înalt. Sameş era numele unui “înalt” demnitar care strângea birurile dintr-un judeţ (zona condusă de un jude).

32. samă (D) = bir. De acolo vine “a da samă”, cu sensul de a da birul.

33. samavolnic = volnic (sau vornic) care ia sama (birul). Samavolnic şi-a schimbat sensul iniţial de titlu/funcţie de dregător luând sensul de abuziv. Cu acest sens, cuvântul a ajuns în limba rusă ca “samovol’nâi”.

34. samsar (D) = samsar (bulgar) = simsar (turc) = cărăuş, cel care transporta “sama” pe cai “sar”. Cuvântul sar, cu sensul de cal a fost folosit şi în evul mediu, în saragea = sarica (turc) = călăreţ turc. Cuvântul este compus din “sar” – cal şi “agea” – conducător turc.
Existenţa în cuvântului sar în latinul “admissarius” – armăsar, dovedeşte că acesta nu este de origine turcă sau bulgară, ci a fost preluat in aceste limbi de la vlahi.

35. schistai/ktistai (D) = cei care stau separat, izolaţi, adică pustnici. De la rădăcina schi, cu sensul de separat, provin cuvintele schit şi schisma.

36. sfoară (D) = sphaira (G) = învârtire, răsucire. De la acest sens, pierdut astăzi, vine expresia “a da sfoară în ţară”, adică a face turul ţării. Sfoară, cu sensul de fir răsucit, derivă din toarcerea, răsucirea, prin care se face. Acest sens a ajuns în limba neogreacă sub forma “sfora”. Numai în limba dacă sfoară avea atât sensul de învârtire, răsucire, cât şi de fir răsucit, deci “sfora” a fost preluat de greci de la daci.

37. sus (D) = sus (E) = sus.

38. şut (D) = şuti (E) = lăcaş subteran. La etrusci, lângă poarta de intrare în mormânt scria “ca şuti” sau “ta şuti”, însemnând “acesta este lăcaşul subteran”. Cuvintele etrusce pentru mormânt erau “thaure” şi “thaura”, iar cuvântul pentru lumea subpământeană era “hintha”. Numeroase obiecte mortuare poartă inscripţia “şutina”, uneori incizată astfel încât obiectul să nu mai poată fi folosit, ca în cazul oglinzilor. Ieşirea din şut a minerilor înseamnă ieşirea din lăcaşul de sub pământ, nu din schimbul de lucru. În DEX se consideră ca şut provine de la germanul “schicht” – schimb. În afară de faptul că cele două cuvinte nu seamănă deloc, se pune problema de ce şut, cu sensul de schimb, nu este folosit decât în minerit?

39. tânăr (D) = Thanr (E). La etrusci, Thanr este o divinitate reprezentată pe anumite oglinzi, care înfăţişează scene de naştere şi copii divini.

40. tămaş (D) = tamas, thamas (G) = ginere. Tamas este un cuvânt prehelenic. Gheorghe Muşu sugerat originea sa egipteană, de la tham (thâm), cu sensul de legătură.

41. trei (D) = trei (E) = trei.

42. un (D) = un (E) = un.

43. vel (D) = vel (E) = mare, cu sens figurat, ca titlu. Cuvântul dac “vel”, cu sensul de mare a ajuns să preceadă un titlu sau rang boieresc în evul mediu, în Moldova şi Valahia (ex. vel logofăt). În limba română au rămas cuvintele derivate ca veleitate şi veleitar. La etrusci, vel preceda numele inscripţionate pe monumentele funerare. De exemplu, pe pereţii mormântului Francois de la Vulci, aparţinând familiei Saties (sec V î.C.) se află inscripţiile “vel saties arnza”, care se traduc “marele Saties micul Arnth”

Articol preluat de pe:

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/latinitatea/limba_daca.htm

DECEBALUS PER SCORILO

-DECEBALUS PER SCORILO-

Variante/Ipoteze: a) Decebal, fiul lui Scorilo
b) Decebal- pentru Scorilo
c) etc.

Semnificatiile cuvantului "PER" in limba daca:

-PER/FER = CASA (cladirea) => ro: PERete ; PERdea ;
acoPERis ; PERvaz;
PRElipca.../
/ FEReastra ; aFARa
FARAon (!)...

- PER/ P'R = PUI ; MIC ; INCEPUT de... ; INCEPATOR ;
PROST... 
( NU si FIU !... Fiu= SON (!) si HIU / CIU )

.........................................................................

Rezolvarea "problemei" e de fapt simpla:

DECEBALUS si PER SCORILO sunt scrise in cartuse (!)
SEPARATE (!)

Stim de la egipteni , dar si din inscriptiile romane post-Decebal.
faptul ca in cartuse erau scrise nume, supranume ,titluri...
.
`DECEBALUS` `P`ER (PUIER) SCORILO`

"DECEBAL" si "MICUL SCORILO"

Asadar si - PER SCORILO- este un (supra)nume ,un titlu...

Inscriptia apartine "epocii" timpurii din activitatea lui Deceb., cand el incepuse sa se afirme iar Scorilo era inca viu in amintirea dacilor un "etalon" ...

( ....tot asa cum Hagi era initial "Micul Maradona"/ /Maradonica  Spiritul unui POPOR strabate mileniile... )

Gene Sorge / Limba si scrierea dacilor

INELUL DE LA EZEROVO

INELUL DE LA EZEROVO..................

Găsit la Ezerovo - Bulgaria in 1912. Scris in limba dacă (getă) cu usor "specific local", a fost descifrat la exact 100 ani de la descoperirea sa , de catre un amator.
.

"ROLISTENEASERENELTILTEANSKORRAZEADOMANETILEZVIYTTAMINERAZEL

...# Textul- in limba romana moderna:....

"Rolis , poftim acest inel stralucitor de aur - pastreaza-l !
...Daca zorii zilei de maine te vor opri sa vii la mine !
a ta Roza. "
- - - - - - - - - - - - - -- - - - -- -- - - --

Gene Sorge 22 12 2012. - Limba si scrierea dacilor